|
|
Rap-ul este un produs al tinerilor de culoare din ghetto-uri, vocea unei generaţii neliniştite, care a refuzat să tacă în faţa sărăciei şi a discriminării. Fenomen muzical local într-o primă fază, dar cu puternice semnificaţii sociale şi politice, apărut în zona New York-ului, s-a răspândit în câţiva ani în Europa, Asia şi Africa şi a prins contururi noi odată cu trecerea timpului şi cu schimbarea concepţiilor şi tendinţelor din muzică şi societate.
Cuprins:
Înţelesurile termenului rap
Originile rap-ului
Cine a creat rapp-ul?
Rap şi politică: anii \'80
East Coast vs. West Coast
Anii \'90: sound nou şi triumf la scară internaţională
Anii 2000: tentaţia luxului
Înţelesurile termenului rap
În anii \'60, rap-ul constituia un set de scuze pe care un cântăreţ îl oferea publicului pentru a nu-l decepţiona în diferite situaţii neaşteptate. În anii \'70, rap-ul era reprezentat de acele cuvinte rostite în rime, pe care le folosea cineva ca să-şi convingă partenerul de conversaţie.
În perioada cristalizării sale ca subcultură, rap-ul a înseamnat spunerea rapidă şi rimată a unor cuvinte, pe un fond muzical apropiat ca ritm, unul dintre cele patru elemente ale hip-hop-ului, alături de DJ-ing, arta graffiti şi breakdance. Rap-ul a reunit o parte dintre cele mai complicate chestiuni sociale, culturale şi politice ale societăţii americane şi a constituit unul dintre factorii care au redefinit limbajul şi discursul politic al comunităţii urbane de culoare, ca şi al comunităţilor africane marginalizate, din întreaga lume.
Astăzi, rap-ul este şi mai mult: una dintre cele mai de succes forme de muzică , un instrument de comunicare şi de influenţă în acelaşi timp.
Originile rap-ului
În general, se consideră că rap-ul este un fenomen de sorginte americană. Originile sale se leagă însă foarte mult şi de Africa şi de tradiţiile străvechi ale acesteia. Spre exemplu, obiceiul de a vorbi în rime şi credinţa oamenilor în puterea magică a cuvintelor se regăsesc în conceptul african Nommo. Populaţia africană credea că vorbele au putere asupra tuturor lucrurilor şi, de asemenea, considereau că nici un leac sau medicament nu ar putea fi administrat fără a fi însoţit de cuvinte.
DESPRE MUZICA RAPP
Ca formă muzicală, rap-ul a apărut în rândul tineretului de culoare din Bronxul de Sud, New York, la mijlocul anilor 70. Iniţial, se numea MC-ing sau DJ-ing, dat fiind faptul că aceia care întreţineau de la platane atmosfera la petrecerile de negri erau cei care astăzi sunt consideraţi creatorii rap-ului. Mai mult, capacitatea de a face rime era considerantă un semn al inteligenţei şi al succesului. Prin aptitudinea de a potrivi cuvintele care rimau cel mai bine, rapper-ii îşi arătau superioritatea în faţa celorlalţi.
Originile rap-ului pot fi găsite şi ceva mai în urmă, în anii \'60, când poeţi precum Gil Scott-Heron şi Watts Prophets îşi recitau versurile marcate de radicalism politic pe ritmuri de jazz sau funk
Cine a creat rapp-ul?
În privinţa nominalizării unor creatori ai rap-ului, există nenumărate variante: Pete DJ Jones, Kool DJ Herc, DJ Hollywood, Eddie Cheeba, Grand Master Flash, Afrika Bambaataa, Kurtis Blow, The Sugarhill Gang. E greu de spus care ar putea fi varianta cea mai apropiată de realitate. Cert este că toate aceste nume se leagă între ele ca piesele unui puzzle. Pe măsură ce potrivim elementele componente, putem să ne explicăm rădăcinile şi evoluţia fenomenului.
Mai întâi, au fost petrecerile şi ritmul... În primii ani ai deceniului al şaselea, au început să se facă petreceri spontane pe străzi, găzduite de DJ şi MC cu platane şi microfoane. De cele mai multe ori, sursa de curent pentru aceste sisteme de sunet o constituiau cei mai apropiaţi stâlpi de lumină. Petrecerile astfel stârnite ţineau până în zori şi aveau aspectul unor mici concerte gratis, în aer liber.
Bazate pe \"beat-uri\" şi \"break-uri\', stilurile diferite de a pune muzică ale MC-ilor acestor ani i-a împărţit pe tinerii în două tabere: Disco şi B-Boys. Pete DJ Jones a fost, probabil, primul care a reuşit să mobilizeze mulţimile la petreceri, ţinându-le până târziu prin cuvinte încurajatoare şi ritmuri de disco şi funky. Cel mai bine văzut DJ la începutul anilor \'70, acesta şi-a găsit un concurent redutabil în Kool DJ Herc, un jamaican mutat în Bronx în 1967, care a devenit, de altfel, în scurt timp, cel mai apreciat artist din mijlocul străzii. Pentru petrecerile spontane şi stilul ghetto pe care l-a adoptat, Kool Herc era extrem de apreciat de puştii din Bronx şi Harlem. De aici şi conceptul de B-Boy, pe care l-a avansat: B-Boy însemna beat boy, break boy, Bronx boy-cel care îndrăgea ritmul impus de Kool Herc. Mulţimile de B-Boy erau diferite faţă de cele care se adunau la petrecerile găzduite de Pete DJ Jones, în mare parte formate din oameni de culoare din clasa de mijloc, adeseori şi de vârstă medie. La petrecerile lui Herc suflul era mai tânăr, nu era necesară o anumită vestimentaţie, iar felul în care se dansa şi se vorbea era altfel. Şi playlist-ul lui Herc era complex, acoperind deopotrivă R&B-ul, muzica soul, disco şi funk-ul, dar atitudinea era mai libertină şi cuvintele care întrerupeau piesele contau mai mult pentru cei veniţi să-şi petreacă timpul împreună.
Petrecerile au evoluat şi DJ-ii au început să acorde şi mai multă atenţie cuvântului, încercând să folosească rime şi să manipuleze, implicit, discurile într-un alt mod. Tehnicile de cuttin\' şi scratchin\' au fost Grand Master Flash (Joseph Saddler); el a fost primul care a mixat câte introduse de două înregistrări deodatăşi care a remarcat efectele pe care le poate avea asupra ritmului şi atmosferei atingerea succesivă a mai multor părţi ale disculuicu care lucra. Tot el a fost acela care a introdus comentarii sociale în versurile sale şi care şi-a câştigat renumele datorită rapidităţii cu care lucra la platane.
Alţi DJ (Grand Wizard Theodore, DJ Hollywood, Afrika Bambaataae, Melle Mel, DJ Breakout) au intrat în competiţie cu aceştia, şi-au adjudecat fani şi teritorii şi au dat naştere, astfel, unei noi forme de cultură, una pasională şi răzvrătită, în care tinerii afro-americani s-au regăsit şi au descoperit posibilitatea de a se exprima liber. Cuvintele, spuse cu iuţeală peste muzică, sunau adeseoari a toast-uri, a urări sau scurte istorisiri, uneori militante, alteori violente sau misogine. Bărbaţii rapperi vorbeau şi cântau cel mai adesea despre mândria de a fi negru, despre rasism şi brutalitatea poliţiei. Femeile condamnau atitudinea anti-feministă a altor rapper-i, ca şi alte aspecte negative ale comunităţilor în care trăiau. Cu toţii erau legaţi printr-un limbaj propriu stilizat şi prin plăcerea de a vorbi prin prisma experienţelor personale, a ceea ce vedeau şi auzeau zi de zi.
Rapul nu a mai însemnat, de aici încolo, simpla extragere a beat-urilor şi a melodiilor din piesele cunoscute. Mixarea lor într-o nouă formă presupunea şi adăugarea de versuri cu semnificaţii complexe, nu doar pentru cei care trăiau în ghetto-uri. Anul 1979 a marcat şi primul succes rap de top-chart; \"Rapper\'s Delight\", creaţie a celor de la Sugar Hill Gang, nu era neapărat cea mai bună producţie rap la momentul respectiv, dar arăta, pentru prima oară, posibilităţile de afirmare a rap-ului la scară naţională.
Rap şi politică:anii \'80
Începând cu anii \'80, rap-ul a suferit o serie de transformări. Una dintre ele a fost comercializarea. Petrecerile în stradă nu mai aveau loc dacă artiştii nu erau plătiţi. Câteva mici studiouri dominau piaţa, unele erau chiar deţinute de negri. Desigur, pentru a înregistra la case de producţie mari, rapp-erii erau nevoiţi să plătească sume mari de bani, iar contractele îi dezavantajau categoric. Odată însă dovedit succesul genului, atât marile companii, cât şi rapp-erii, au început să se implice cu mai mult interes. Rapp-erii au devenit eroi, modele ale străzii, care au format comportamente şi au dezvoltat tendinţe. Descoperind imensa atenţie care li se acorda, ei au început să creadă că pot face mai multe şi pentru binele comunităţilor din care proveneau. De aici şi revolta împotriva clasei politice, tot mai acerbă odată cu apariţia pe piaţă a unor artişti precum Run-DMC(care au primit primul disc de aur pentru un album rap în 1984), Stetsasonic, P-Dog sau Public Enemy- grupul cel mai activ şi mai deranjant pentru clasa politică americană.
Furia care a acompaniat primele valuri de rap nu a fost lipsită de baze reale. Unul din elementele esenţiale în evoluţia rap-ului l-au constituit schimbările apărute în mijlocul societăţii americane în anii \'80. La începutul decadei, candidatul de dreapta Ronald Reagan a fost ales preşedinte şi a ajuns să conducă ţara pentru câţiva ani. Odată cu această schimbare, muncitorii au avut de-a face cu numeroase dezamăgiri, şi, în plus, câştigurile obţinute în 1960 de luptătorii pentru drepturi civile au început să fie tot mai acerb atacate. Pentru afro-americani şi alte minorităţi asuprite s-au micşorat posibilităţile de a obţine o casă, o slujbă bună sau de a urma o şcoală serioasă. Poliţiştii au devenit mai brutali şi mai rasişti. Opresiunea, vânarea şi găsirea de ţapi îspăşitori în rândul tineretului de culoare a început să se manifeste tot mai puternic.
Anii \'80 au constituit, de asemenea, o perioadă de avânt pentru mişcările de eliberare naţională din America Centrală, Africa de Sud şi Caraibe. Mişcarea anti-rasistă din Africa de Sud a impresionat milioane de oameni şi i-a făcut pe mulţi afro-americani să-şi identifice idealurile cu cele ale sud-africanilor. Insultaţi de susţinerea pe care Reagan a acordat-o apartheid-ului, au încercat diferite modalităţi de a-şi exprima nemulţumirea. Una dintre acestea a fost rap-ul, iar puterea sa crescândă în timp nu poate fi ignorată. Să luăm numai un simplu exemplu: albumul rapper-ului Ice T \"Cop Killer\" a determinat asemenea reacţii asupra poliţiştilor americani, încât o serie de magazine l-au scos de pe rafturi de teama violenţelor, iar compania de înregistrări a luat decizia de a anula contractul cu artistul. Cazul nu este, desigur, unic în istoria rap-ului.
Vâlva produsă de rap a depăşit cadrele produse de rock n\'roll în anii \'50 şi punk în anii \'70. Rapper-ii nu s-au ferit să spună în rime tot ceea ce îşi doreau. Paris, cunoscut şi ca P-Dog, propunea, în piesa \"Bush Killer\", scrisă imediat după Războiul din Golf, asasinarea preşedintelui. P-Dog susţinea că afro-americanii nu ar trebui să lupte în Golf deoarece nici un irakian nu ne-a numit vreodată nigger. Dr. Dre, cu al său \"Day the Niggers Took Over\" sugera puterea de nestăvilit a negrilor, iar \"Crips and Bloods on the same squad\" îi îndemna la luptă şi unitate. Public Enemy s-au remarcat cel mai bine prin albumele lor cu tentă politică. Pe \"Louder than a Bomb\", un album marcat de mânie, patimă şi mândrie, Chuck D, liderul grupului, scria: Casele de discuri sprijină gangsta rap-ul mai mult decât rap-ul care militează pentru acţiune. De ce se întâmplă aceasta? Pentru că le e frică de faptul că tinerii de culoare ar putea descoperi faptele care se petrec.
East Coast vs. West Coast
Într-adevăr, sfârşitul anilor \'80 şi începutul anilor \'90 au arătat o orientare a rap-ului spre misoginism şi cultul violenţei. Rap-ul se răspândeşte pe tot teritoriul Statelor Unite, iar supremaţia new-york-ezilor se încheie brusc în 1992, când fostul membru N.W.A.(Niggas With Attitude)-Dr. Dre, fondează casa de discuri Death Row şi iese pe piaţă cu propriul album solo \"The Chronic\". Este urmat, la scurt timp, de fostul coleg, Ice Cube şi de prietenul Snoop Doggy Dogg. Cu toţii au reuşit să-şi atragă popularitatea prin atitudinea gangsta şi cu producţiile G-Funk, care apelau la sintetizatoare şi bass-uri oscilante şi făceau rimele mai uşor de potrivit.
Aşa a început şi aşa-zisa dispută West Coast/East Coast, care, odată amplificată de dragul publicităţii, a ajuns să constituie una dintre cele mai violente perioade din era rap-ului. Tupac Shakur, cel mai bine vândut artist rap din lume, cu ale sale istorisiri despre crimele din stradă, şi Notorius B.I.G. , cu scenele de sex, droguri şi violenţă invocate, au fost cei mai valoroşi artişti rap ai perioadei, dar şi cei care şi-au sfârşit vieţile tocmai din pricina disputelor pe care le-au creat în jurul lor. Datorită tragicelor pierderi, vechile animozităţi între coasta de est şi cea de vest au început să fie blamate nu numai în rândul criticilor rapperr-ilor, ci şi în mijlocul artiştilor de gen.
Câţiva rapperi au încercat să arate că rap-ul nu e imoral şi nu încalcă valorile tradiţionale: Kurtis Blow a iniţiat o campanie de prevenire a consumului de alcool la adolescenţi, Run DMC i-a sfătuit pe tineri să se ferească de droguri, Puff Daddy a condamnat violenţa în nenumărate rânduri şi a făcut donaţii unor asociaţii caritabile.
Anii \'90: sound nou şi triumf la scară internaţională
De la mijlocul anilor \'90, mutaţia spre comercial a devenit evidentă. Temele pe care le aborda rap-ul erau în continuare diverse, dar versurile nu mai aveau în centru minidramele cauzate de arme. Stiluri identificate ca de pe coasta de est sau de pe coasta de vest au încorporat şi alte stiluri de muzică specifice populaţiei de culoare: influenţe africane, dar şi jazz, pop şi R&B. Wu-Tang Clan-ul s-au făcut remarcaţi prin versurile încurcate, năucitoare, Busta Rhymes a încercat să uimească prin atitudinea de pungaş, Jay-Z s-a dovedit mai creativ prin jam-urile elaborate. Beastie Boys, un trio de puştanii albi, a început să mixeze rap-ul cu acordurile de punk şi metal pe care le ştiau şi au avut ca rezultat un \"cel mai bine vândut album rap\"- \"Licence To Ill\'. Run DMC au făcut senzaţie, apelând la beat-uri joase şi puternice şi la acorduri de rock, înregistrând un succes de neimaginat pentru acea perioadă prin colaborarea cu Aerosmith, la \"Walk This Way\".
Datorită popularităţii de care se bucurau influenţele soul şi rock în rap, s-au remarcat şi Bobby Brown şi Vanilla Ice, pe de o parte, sau rockerii G.Love şi Beck, pe de alta. MC Hammer a îndrepatat rap-ul spre pop, De La Soul i-au imprimat un ritm mai cald, mai paşnic, odată cu \"Three Feet High and Rising\", iar The Fugees au câştigat o popularitatemasivă datorită amestecului de rap şi soul preferat. Cântăreţe precum Queen Latifah, Salt \'N\' Pepa şi MC Lyte au muncit din greu pentru a deschide uşile femeilor în rap, iar rolul le-a fost preluat de Missy Elliot şi ale sale albume de sassy rap condimentate cu r\'n\'b.
Albii, care au blamat ani în şir stilul, considerându-l violent, dur, monoton, lipsit de liiniile melodice şi valorile tradiţionale, s-au transformat treptat concepţia, devenind chiar fani ai genului. În plus, Grammy-urile au inclus, începând cu anul 1989, o secţiune destinată rapului, iar canalul muzical MTV, care refuzase iniţial să difuzeze piese rap, a lansat, în acelaşi an, show-ul \"Yo MTV\", show care se difuzează şi astăzi. Nu putem omite faptul că o serie de companii internaţionale precum Pepsi, Coca-Cola şi McDonald\'s nu se mai feresc să rupă imagini din viaţa rapp-erilor şi folosesc fragmente muzicale rap pentru a-şi face reclamă. De asemenea, filmele nu ezită să se folosească de piese de gen pentru coloanele sonore.
Anii 2000: tentaţia luxului
Sean \"Puff Daddy\" Combs a fost unul dintre primii care au dorit să arate o faţă opulentă a rap-ului şi a îndrăznit să-şi creeze propriul imperiu rap: \"Bad Boy Record\". Şi artiste ca Lil\'Kim sau Foxy Brown s-au îndepărtat de partea reală pe care o exprima rap-ul şi au plasat genul într-o zonă a luxului, a strălucirii şi extravaganţei. Ja Rule şi 50 Cent au cântat despre droguri, femei şi banii pe care îi învârt, iar albumele lor au ajuns să fie multi-premiate cu platină.
Rapp-erii nu mai vin acum din ghetto-uri; se mândresc cu maşini scumpe şi diamante, au haine create de cei mai importanţi designeri ai lumii, iar şampania curge în valuri la petrecerile pe care le organizează. Casele de producţie câştigă enorm, iar publicul este pregătit să accepte tot mai uşor noi artişti, fie ei şi albi. Ironie a sorţii de altfel, cel mai mare star rap al momentului este chiar un alb. Eminem, alias \"Marshall Mathers\", a atras deopotrivă nenumărate controverse şi adulaţie peste măsură. Nu mai există nici o îndoială în privinţa capacităţii lui de a cânta un rap de calitate şi este suficient să ne uităm la succesul său pentru a înţelege ce a rămas la fel şi ce s-a schimbat în industria rap-ului, în toţi aceşti ani. Rap-ul, altădată popular numai printre negrii din New York, Washington şi Philadelphia, a devenit una dintre cele mai proaspete şi mai vii forme de muzică, pentru întregul Glob.
_______________________________________
Shot at 2007-06-28
Ne mutam!!!Noul forum este http://50centandGunit.myforum.ro/! Clik si register!
|
|
( sa nu ma omori)
